Timpul nu are o definitie exacta, de aceea nici nu incerc sa gasesc una. Incep sa ma simt tot mai pregnanta de etapa care tocmai se pregateste sa se incheie. Fiecare zi ne apropie mai mult de sfarsit, de sfarsitul total a fiecare amintiri.
Ma las purtata de orgoliu, de dorinta mea de a arata alte nebunii prostesti.Timpul ne va ajuta sa uitam usor, usor, desi in inima noastra amintirile vor ramane, nu crezi? Ne indreptam spre nicaieri, vorbele spuse prea usor, diminetile tarzii in care ne bazaiam, nu mai poate fi nimic, totul e doar o iluzie.
Si totusi aveam vise, ti le amintesti? Nu, stiu sigur ca nu ai cum sa le uiti. Ba mai mult de atat, sunt sigura de asta! Asta nu ma satisface cu nimic.
Sunt suparata, furioasa, nervoasa, trista, nici nu stiu cum sa-mi descriu starea. Nu-mi trecea prin gand sa fi altfel de persoana, sa fi aceea persoana cu mii de mastii, enervanta, obositoare, si mincinoasa. Nu, nu, nuu si iar nu. Eu inca tin sa cred ca nu ai putea semana cu altcineva, nici un gest nu as vrea sa fie la fel, o reactie, o imbratisare, nimic. Vreau sa stiu ca esti tu, cu care stateam ore in tregi sa vorbesc, tu, cu cele mai calduroase imbratisari, cele mai frumoase surprize, si cele mai frumos zambet, baiatul dragut cu care ieseam.
Dar e gata. Si da, recunosc, am gresit, asta nu ajuta la nimic, vina e a mea. Dar e responsabilitatea mea.
Am putea incerca sa ne obisnuim cu timpul, cu timpul tau, al meu, cu alt timp.
